Încă îl iubeam. Ochii lui mă pătrundeau în suflet. Destinul l-a adus din nou la ușa și trăiam aceași clipă, în care ne-am regăsit de fiecare dată. Doar că, pe parcurs am devenit o femeie independentă. Dacă în trecut fericirea lui era fericirea mea, mă schimbasem și nu m-am mai lăsat atrasă în acest joc de pierdere a proprieii identități. Am dat totul și încă un pic.
Omul care nu m-a putut iubi, așa cum l-am iubit, cu o forță de aș fi mutat munții din loc, a scos aurul cel mai pur din straturile profunde ale ființei mele. M-a învățat să mă iubesc!
Toată nesiguranța, pe care mi-a dat-o în tot ce am trăit, când de fapt el era acolo, a avut ca rol să îmi văd golul emoțional, pe care nu am reușit să îl umplu cu nimic, până ce nu m-am iubit. Iubind luceafărul ce mi-a alinat dorul de „acasă”, am vindecat părți din sufletul meu, pentru că o mare parte a vieții mele, m-am simțit un copil neiubit. Cred că, am auzit primul „te iubesc” pe la vârsta de 27 ani de la tată, față de care am trăit cu o frică imensă de a nu îl supăra și de a nu mă părăsi, deoarece mereu am luptat să-i câștig atenția. Asta s-a întâmplat după ce am inițiat primul pas și i-am zis nesigură pe mine, ceea ce așteptam să aud de la părintele meu odată și odată. Mama a fost cu critică și comparația, până ce ne-am îndepărtat foarte tare, iar afecțiune primeam când mă imbolnaveam. Altfel, trebuia să fiu prima în clasa și să iau 10+ în lucrările de control la gramatică. Am reușit, dar am și plătit un preț pe măsură. Copiii mă marginalizau și nu se jucau cu mine, fiindcă eram tot cu un pas înainte în școala primară, deci relațiile interumane au fost o mare provocare în această existență. Mi-am construit o lume ideală și am crezut că pot face totul de una singură. Vine vremea, când să fii acolo sus în vârf nu mai e atât de distractiv și tânjești după atingere, o îmbrățișare, o vorbă bună și cauți evadarea din buclă. Atâta timp, cât inima e înconjurată de ziduri nu poate ajunge nimeni și nimic! Dacă mi-am dorit iubire, am dăruit. Și, am deprins să iubesc atât de mult, pentru că asta mi-a lipsit! Din toate experiențele pe care le-am avut cunoscând fel și fel de oameni, am realizat că pentru a fi acceptat de ceilalți, trebuie să ai o relație cu ține! Drept care s-a întors, omul pe care cu câteva zile înainte, îl eliberasem printr-o meditație, în care acceptăm lucrurile așa cum au fost și dădeam afară furia, ce ne mai lega și îmi blocase un ligament într-o zona destul de sensibilă. De fapt, știam că așa o să fie.
Poate o fi instinct, ori era cazul să văd că pot să-i fac față și să mă pun pe primul loc. Acum, mă iubeam. Chiar dacă sentimentele mai erau pentru el, de dată această voiam totul sau nimic! El nu a schimbat foarte multe și am plecat din cercul durerii, fără să mă uit în urmă.
Dacă trăiești în temniță minții tale, oricine îți întinde o mâna e în van. Frică te ține pe loc. Iubirea necesită curaj, implicare și reciprocitate în sentimente! Mă simțeam atât de bine, că niciodată… Fericirea era în mine!👼